AYN RAND
Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici
Prin această eliminare, conflictul dintre "raţionalism" şi "empiricism" va fi anihilat, sau, mai precis, va fi eliminată eroarea care a permis absurditatea apariţiei unui asemenea conflict. Ceea ce nu a fost, se pare, niciodată pus sub semnul întrebării, şi ceea ce eu am considerat (în mod incorect) drept o evidentă inconsistenţă, este abordarea filosofiei specifică lui Thales, şi anume ideea că filosofia are ca obiect descoperirea naturii universului în termeni cosmologici. Dacă Thales credea că totul este apă, iar ceilalţi presocratici se certau dacă totul este, poate, pământ, sau foc etc., atunci empiriştii aveau dreptate când afirmau că ei s-ar lua mai degrabă după dovezile aduse de observaţie, şi nu după deducţii "raţionale" – dar atunci, desigur, întreaga problematică şi toate componentele acesteia sunt complet amalgamate. Esenţa erorii este, aici, în cuvântul "natură". Eu am luat încercarea lui Thales doar drept o primă tentativă, o tatonare în direcţia unei concepţii unificate asupra cunoaşterii şi asupra realităţii, adică, de fapt, drept o tentativă epistemologică, iar nu ontologică, de a stabili faptul ca lucrurile au o anumită natură.
Acum, însă, consider că încercarea lui Thales s-a vrut (şi astfel a fost ea interpretată de filosofii de mai târziu) o tentativă ontologică de a stabili care este literalmente natura realităţii şi de a dovedi prin mijloace filosofice că totul este literalmente şi fizicalmente format din apă, sau că apa este un fel de substrat universal. Dacă este aşa, atunci filosofia este o ştiinţă mai mult decât inutilă, deoarece ea uzurpă domeniul fizicii şi îşi propune să rezolve problemele fizicii prin mijloace ne-ştiinţifice, sau "supra-ştiinţifice", adică prin mijloace mistice. Pornind de la acest mod de a privi obiectul filosofiei, este normal că filosofia a fost un apendice al fizicii de la Renaştere încoace, şi că fiecare nouă descoperire în fizică a constituit pentru filosofie o totală catastrofă, cum a fost, de exemplu, descoperirea naturii culorilor, care a constituit pentru filosofi un şoc traumatic, de pe urma căruia aceştia nu şi au revenit nici până astăzi. De fapt, acest gen de abordare înseamnă a raţiona în mod formalist, pornind de la o stare încremenită a cunoaşterii. Astfel, cum pe timpul lui Thales capacitatea ştiinţei fizice se reducea la a fi în stare să facă distincţia între apă, aer şi foc, acesta a luat această cunoaştere drept finală şi definitivă, şi a afirmat pe această bază că apa este elementul ontologic (sau cosmologic) primar. Admiţând o asemenea premisă, fiecare progres în fizică trebuie să însemne o nouă ontologie. Absurditatea ulterioară a constat nu în aceea că empiriştii au respins metoda lui Thales, ci că l-au considerat pe acesta (precum şi pe Platon) drept "raţionalist", adică drept cineva care ajunge la cunoaştere prin deducţie dintr-un fel de "idei înnăscute" şi că de aceea empiriştii s-au declarat "anti-raţionalişti", neînţelegând că şcoala lui Thales/Platon nu era decât un caz de "empiricism încremenit", adică de oameni care deduceau natura lumii luând cunoaşterea parţială drept definitivă.
Aristotel a instaurat o ontologie corectă prin aceea că a stabilit legea identităţii – ceea ce era tot ce este necesar (plus identificarea faptului că numai lucrurile concrete există). Dar Aristotel şi a distrus ontologia prin cosmologia sa – prin toată povestea cu "sferele rotitoare", "motorul imobil", teleologia etc.
Adevăratul fond al chestiunii este că filosofia este cu precădere epistemologie – adică ştiinţa mijloacelor, regulilor şi metodelor cunoaşterii umane. Epistemologia este baza tuturor celorlalte ştiinţe şi este o bază necesară pentru om, pentru că omul este o fiinţă dotată cu conştiinţă voliţională, adică o fiinţă care trebuie să descopere nu numai conţinutul cunoaşterii sale, ci şi mijloacele prin care să dobândească cunoaşterea. Este de remarcat că toţi filosofii (cu excepţia lui Aristotel) şi-au proiectat epistemologiile în ontologiile lor (sau că ontologia lor nu era decât o confesiune epistemologică sau psihologică). Toate extraordinarele iraţionalităţi ale ontologiei filosofice au fost consecinţe ale erorilor, sofismelor sau denaturărilor epistemologice. Ontologia se reduce la "existenţa există" (sau identitate plus cauzalitate). Tot restul este epistemologie.
Parafrazându mă pe mine însămi: filosofia ne spune doar că lucrurile au, fiecare, o natură, dar care sunt acele naturi este sarcina ştiinţelor particulare. Sarcina restului filosofiei este să ne furnizeze regulile cu ajutorul cărora se pot descoperi acele naturi particulare.
* Redăm un fragment din notele filosofice pe care Ayn Rand le-a realizat între anii 1949 şi 1958. Aceste note nu erau destinate publicării: formulările sunt deseori provizorii şi aproximative şi nu constituie neaparat un punct de vedere definitiv. ©The Objectivist Forum, august, 1984, TOF Publications, New York.
Revista Krisis numărul 5 - 1997
RASISMUL
[Text prescurtat]
AYN RAND
Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici
Rasismul este forma cea mai primitivă şi grosolană a colectivismului. El constă în a atribui filiaţiei genetice a unui om o semnificaţie morală, socială sau politică; el afirmă că trăsăturile intelectuale şi de caracter ale omului sunt generate şi transmise de chimia internă a corpului său [cititorul va observa că noţiunea de "rasă" implicită în definiţia de mai sus coincide cu ceea ce în limba română se înţelege prin naţionalitate, etnie; n. tr.]. Aceasta înseamnă, practic, că un om va fi apreciat nu în funcţie de propriul său caracter şi de propriile sale acţiuni, ci în funcţie de caracterul şi acţiunile ansamblului strămoşilor săi.
Rasismul susţine că conţinutul minţii omeneşti (nu aparatul său cognitiv, ci conţinutul acestuia) este moştenit, că convingerile, valorile şi caracterul unui om sunt fixate, înainte de a se naşte, prin factori fizici pe care acesta nu îi poate controla. Aceste afirmaţii constituie versiunea troglodită a doctrinei ideilor înnăscute, sau a cunoştinţelor moştenite, care a fost complet infirmată de filosofie şi de ştiinţă. Rasismul este o doctrină a brutelor, inventată de brute şi destinată brutelor. Rasismul este versiunea de grajd a colectivismului, adecvată unei mentalităţi capabile să facă distincţia între diferite rase de animale, dar nu şi între animale şi oameni.
Ca orice altă formă de determinism, rasismul neagă atributul specific care deosebeşte omul de toate celelalte specii vii: facultatea raţiunii. Rasismul neagă două aspecte ale vieţii omeneşti: raţiunea şi liberul arbitru, sau intelectul şi morala, înlocuindu le cu predestinarea chimică.
O familie respectabilă care întreţine rude de nimic sau le acoperă crimele pentru a "proteja reputaţia familiei" (ca şi cum statura morală a unuia poate fi umbrită de acţiunile altuia), o haimana care se făleşte că stră-străbunicul său a fost întemeietor de imperii, sau fata bătrână de la ţară care se laudă că fratele bunicului său din partea mamei a fost senator, iar un văr de gradul trei a dat un concert la Carnegie Hall (ca şi cum realizările unuia pot să şteargă mediocritatea altuia), părinţii care studiază arborii genealogici ai posibililor viitori gineri, o celebritate ce îşi începe cartea autobiografică prin expunerea detaliată a istoriei familiei sale, toate acestea sunt exemple de rasism, manifestări atavistice ale doctrinei a cărei manifestare integrală se traduce în războaiele inter-tribale ale sălbaticilor preistorici, în enormul măcel din Germania nazistă, în atrocităţile din noile "naţiuni pe cale de dezvoltare".
Teoria care ia drept criteriu moral şi intelectual "neamul bun" şi "neamul prost" nu poate conduce în practică la nimic altceva decât la masacrarea neamurilor. Forţa brutală este singura cale de acţiune deschisă celor ce se consideră ei înşişi un ansamblu de substanţe chimice.
Rasiştii din zilele noastre încearcă să demonstreze superioritatea sau inferioritatea unei anumite rase prin invocarea realizărilor din trecut ale unora dintre membrii ei. Spectacolul atât de frecvent al unui mare inovator care în timpul întregii sale vieţi este batjocorit, condamnat, obstrucţionat, persecutat de către compatrioţii săi, pentru ca, la câţiva ani după moartea sa, să fie transformat într un monument naţional şi aclamat ca dovadă a măreţiei rasei germane (sau franceze, sau italiene, sau cambodgiene), acesta este un spectacol de expropriere colectivistă tot atât de revoltător ca şi cel al exproprierii materiale săvârşite de comunişti.
Tot aşa cum nu există minte colectivă sau rasială, tot aşa nu există realizare colectivă sau rasială. Există numai minţi individuale şi realizări individuale, iar o cultură nu este un produs anonim al unor mase nediferenţiate, ci suma realizărilor intelectuale ale oamenilor individuali.
Chiar dacă ar fi fost demonstrat (ceea ce nu s-a făcut) că frecvenţa indivizilor cu capacităţi intelectuale potenţial superioare este mai mare printre membrii unor rase decât printre membrii altor rase, acest fapt nu ne-ar spune nimic despre un individ anume şi ar fi deci irelevant pentru opinia pe care ne-o facem despre acesta. Un geniu este un geniu, indiferent de numărul de debili mintal care aparţin aceleiaşi rase, iar un debil mintal este un debil mintal, indiferent de numărul de genii care sunt de aceeaşi origine rasială. Este greu de spus care dintre nedreptăţi este mai revoltătoare: pretenţia unui rasist sudist ca un geniu negru să fie tratat ca inferior deoarece rasa sa "a produs" un număr de brute, sau pretenţia unei brute germane la un statut superior sub motivul că rasa sa "a produs" un Goethe, un Schiller sau un Brahms.
Acestea nu sunt, desigur, două pretenţii deosebite, ci două aplicaţii ale aceleiaşi premise fundamentale. Este irelevant dacă ceea ce se afirmă este superioritatea sau inferioritatea unei rase date; în ambele cazuri rasismul are una şi aceeaşi rădăcină psihologică, şi anume propriul sentiment de inferioritate al rasistului.
Ca şi orice altă formă de colectivism, rasismul este căutarea nemeritatului. Rasismul este căutarea cunoaşterii automate, adică a evaluării automate a caracterului omului, care ocoleşte responsabilitatea de a-şi exercita judecata raţională sau morală; rasismul este, înainte de toate, goana după un respect automat pentru sine însuşi (sau pseudo respect).
A pune virtuţile cuiva pe seama originii sale rasiale înseamnă a recunoaşte faptul de a nu şti care este procesul prin care se dobândesc virtuţile şi, de cele mai multe ori, de a nu reuşi tu însuţi să le dobândeşti. Majoritatea covârşitoare a rasiştilor sunt oameni care nu au dobândit un sentiment al propriei identităţi, care nu pot să revendice vreo realizare sau merit personal şi care aderă la iluzia unui "respect tribal pentru sine însuşi" pretinzând inferioritatea unui alt trib. Observaţi intensitatea isterică a rasiştilor sudişti; observaţi de asemenea că rasismul este mult mai răspândit în populaţia albă săracă din Sud decât printre intelectualii de acolo.
Istoriceşte, rasismul s-a amplificat şi a diminuat odată cu amplificarea şi diminuarea colectivismului. Colectivismul este doctrina care afirmă că individul nu are nici un fel de drepturi, că viaţa şi munca lui aparţin grupului ("societăţii", tribului, statului, naţiunii) şi că grupul poate să-l sacrifice intereselor sale, după bunul său plac. Singura modalitate de a aplica în practică o asemenea doctrină este recurgerea la forţa brutală, iar etatismul a fost totdeauna corolarul politic al colectivismului.
Statul absolut nu este decât o formă instituţionalizată a domniei unei bande, indiferent care bandă anume acaparează puterea. Cum nu există vreo justificare raţională pentru o asemenea domnie, căci nici una nu a fost şi nu poate fi vreodată oferită, mistica rasistă a constituit totdeauna un element crucial al tuturor variantelor statului absolut. Relaţia este reciprocă: etatismul izvorăşte din războaiele tribale preistorice, din ideea că membrii unui trib constituie prada naturală a celor din alt trib, şi instituie propriile sale subcategorii rasiste interne, un sistem de caste determinate prin naşterea omului, cum ar fi un titlu de nobleţe ereditar sau şerbia ereditară.
Rasismul Germaniei naziste, unde oamenii trebuiau să completeze formulare despre ascendenţa lor peste multe generaţii pentru a dovedi originea lor ariană, îşi are corespondentul în Rusia Sovietică, unde oamenii trebuiau să completeze formulare similare pentru a arăta că strămoşii lor n-au posedat nici un fel de proprietate şi că deci sunt de origine proletară. Ideologia sovietică se bazează pe ideea că oamenii pot fi condiţionaţi pentru comunism pe cale genetică, adică pe ideea că câteva generaţii condiţionate prin dictatură vor transmite ideologia comunistă descendenţilor lor, care vor fi comunişti din naştere. Persecuţia minorităţilor rasiale în Rusia Sovietică în funcţie de originea rasială şi de bunul plac al comisarului respectiv este bine cunoscută; deosebit de răspândit este antisemitismul, cu deosebirea că pogromurile oficiale sunt numite "epurări politice".
Nu există decât un singur antidot al rasismului: filosofia individualismului şi corolarul său politic — capitalismul laissez faire.
Individualismul consideră omul — fiecare om — ca pe o entitate independentă, suverană, care posedă dreptul inalienabil asupra propriei sale vieţi, un drept ce derivă din natura sa de fiinţă raţională. Individualismul afirmă că o societate civilizată, ca şi orice formă de asociere, cooperare sau coexistenţă paşnică între oameni, poate fi realizată numai pe baza recunoaşterii drepturilor individuale, şi că un grup, ca atare, nu posedă alte drepturi în afara drepturilor individuale ale membrilor săi (v. Ayn Rand: Drepturile omului şi "Drepturi" colectivizate în The Virtue of Selfishness, Signet Book, 1964).
Ceea ce contează pe piaţa liberă este doar un singur atribut uman, şi anume capacitatea productivă, şi nicidecum strămoşii, rudele, genele sau chimia corporală. Capitalismul judecă şi răsplăteşte oamenii exclusiv în funcţie de capacităţile lor şi de ambiţia individuală.
Nici un sistem nu poate instaura domnia raţiunii prin lege (sau prin forţă). Capitalismul este însă singurul sistem care funcţionează într-un fel care răsplăteşte raţionalitatea şi penalizează toate formele de iraţionalitate, inclusiv rasismul.
Un sistem complet liber, capitalist, nu a existat încă nicăieri. O semnificaţie enormă o are însă corelaţia între rasism şi autoritarismul politic în economiile semi-libere în secolul nouăsprezece. Persecutarea naţională şi/sau religioasă a minorităţilor a fost în raport invers cu gradul de libertate din ţară. Rasismul era cel mai puternic în ţările cu economiile cele mai controlate, ca Rusia şi Germania, şi cel mai slab în Anglia, care era pe atunci cea mai liberă ţară din Europa.
Capitalismul este cel ce a dat omenirii primii ei paşi spre libertate şi un mod de viaţă bazat pe raţiune. Capitalismul este cel ce a străpuns barierele naţionale şi rasiale, şi anume prin intermediul liberului schimb. Capitalismul este cel ce a abolit sclavia şi şerbia în toate ţările civilizate din lume. Nordul capitalist este cel ce a distrus sclavia în Sudul feudal agrar al Statelor Unite.
Aceasta a fost tendinţa care a prevalat un scurt interval de timp de circa o sută şi cinzeci de ani. Nu este necesar să reamintim aici rezultatele şi realizările spectaculoase ale acestei tendinţe.
Ascensiunea colectivismului a răsturnat această tendinţă.
Când oamenii au început să fie îndoctrinaţi din nou cu ideea că individul nu deţine nici un drept, că supremaţia, autoritatea morală şi puterea nelimitată aparţin grupului şi că omul nu este nimic fără grupul său, consecinţa inevitabilă a fost că oamenii au început să graviteze în jurul unui grup sau altul, pentru auto apărare, cuprins de dezorientare şi groază subconştientă. Grupul cel mai la îndemână, cel care este cel mai uşor de identificat şi căruia este cel mai uşor să i te alături, în special pentru persoane cu capacităţi intelectuale limitate, forma cea mai puţin pretenţioasă de "apartenenţă" şi "armonie" este rasa.
În acest fel, teoreticienii colectivismului, avocaţii "umanişti" ai unui stat absolut "binevoitor", au provocat renaşterea şi o creştere nouă, virulentă a rasismului în secolul al douăzecilea.
În epoca de glorie a capitalismului, Statele Unite erau cea mai liberă ţară din lume şi cea mai bună dezminţire a teoriilor rasiste. Au venit aici oameni de toate rasele, unii provenind din ţări obscure, nesemnificative din punct de vedere cultural, realizând minuni de creativitate şi care ar fi rămas născute moarte în ţările lor de origine, pline de interdicţii. Oameni din grupuri rasiale ce s-au măcelărit timp de secole, au învăţat să trăiască împreună în armonie şi cooperare paşnică. America a fost denumită, pe bună dreptate, "creuzet rasial". Însă puţini sunt cei ce au înţeles că America nu i-a dizolvat pe imigranţi într-o uniformitate nivelantă; America i-a unit prin protejarea dreptul lor la individualitate […]
Atâta timp cât militanţii de culoare luptau contra discriminării din partea instituţiilor de stat, dreptul, justiţia şi morala erau de partea lor […] Discriminarea rasială, impusă şi consfinţită de lege [în statele din Sud], este o încălcare atât de grosolană a drepturilor individuale, încât legile discriminatorii ale Sudului ar fi trebuit de mult să fie declarate neconstituţionale […] Este corect să se interzică orice fel de discriminare în instituţiile şi stabilimentele de stat, deoarece statul nu are nici un drept să nedreptăţească vreun cetăţean al său. În conformitate cu acelaşi principiu, statul nu are nici un drept să favorizeze pe unii cetăţeni ai săi în detrimentul altor cetăţeni. De aceea statul nu are nici dreptul să violeze dreptul la proprietate particulară, prin interzicerea discriminărilor în instituţiile sau întreprinderile private.
Nimeni […] nu poate ridica vreo pretenţie când e vorba de proprietatea altuia. Drepturile unui individ nu sunt violate când o persoană particulară refuză să aibă de-a face cu acesta. Rasismul este o doctrină funestă, iraţională şi, din punct de vedere moral, demnă de dispreţ, însă doctrinele nu pot fi interzise sau impuse prin lege. Tot astfel cum trebuie să apărăm libertatea de exprimare pentru un comunist, deşi teoriile sale sunt funeste, tot astfel trebuie să apărăm dreptul unui rasist de a utiliza şi dispune de avutul său. Rasismul privat nu este o problemă legală, ci una morală; el poate fi combătut numai prin mijloace private, cum ar fi boicotul economic sau ostracismul social […]
* Apărut în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 9, septembrie 1963. Retipărit în culegerea de eseuri: A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964).
Revista Krisis numărul 3 - 1996
AYN RAND
Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici
Rasismul este forma cea mai primitivă şi grosolană a colectivismului. El constă în a atribui filiaţiei genetice a unui om o semnificaţie morală, socială sau politică; el afirmă că trăsăturile intelectuale şi de caracter ale omului sunt generate şi transmise de chimia internă a corpului său [cititorul va observa că noţiunea de "rasă" implicită în definiţia de mai sus coincide cu ceea ce în limba română se înţelege prin naţionalitate, etnie; n. tr.]. Aceasta înseamnă, practic, că un om va fi apreciat nu în funcţie de propriul său caracter şi de propriile sale acţiuni, ci în funcţie de caracterul şi acţiunile ansamblului strămoşilor săi.
Rasismul susţine că conţinutul minţii omeneşti (nu aparatul său cognitiv, ci conţinutul acestuia) este moştenit, că convingerile, valorile şi caracterul unui om sunt fixate, înainte de a se naşte, prin factori fizici pe care acesta nu îi poate controla. Aceste afirmaţii constituie versiunea troglodită a doctrinei ideilor înnăscute, sau a cunoştinţelor moştenite, care a fost complet infirmată de filosofie şi de ştiinţă. Rasismul este o doctrină a brutelor, inventată de brute şi destinată brutelor. Rasismul este versiunea de grajd a colectivismului, adecvată unei mentalităţi capabile să facă distincţia între diferite rase de animale, dar nu şi între animale şi oameni.
Ca orice altă formă de determinism, rasismul neagă atributul specific care deosebeşte omul de toate celelalte specii vii: facultatea raţiunii. Rasismul neagă două aspecte ale vieţii omeneşti: raţiunea şi liberul arbitru, sau intelectul şi morala, înlocuindu le cu predestinarea chimică.
O familie respectabilă care întreţine rude de nimic sau le acoperă crimele pentru a "proteja reputaţia familiei" (ca şi cum statura morală a unuia poate fi umbrită de acţiunile altuia), o haimana care se făleşte că stră-străbunicul său a fost întemeietor de imperii, sau fata bătrână de la ţară care se laudă că fratele bunicului său din partea mamei a fost senator, iar un văr de gradul trei a dat un concert la Carnegie Hall (ca şi cum realizările unuia pot să şteargă mediocritatea altuia), părinţii care studiază arborii genealogici ai posibililor viitori gineri, o celebritate ce îşi începe cartea autobiografică prin expunerea detaliată a istoriei familiei sale, toate acestea sunt exemple de rasism, manifestări atavistice ale doctrinei a cărei manifestare integrală se traduce în războaiele inter-tribale ale sălbaticilor preistorici, în enormul măcel din Germania nazistă, în atrocităţile din noile "naţiuni pe cale de dezvoltare".
Teoria care ia drept criteriu moral şi intelectual "neamul bun" şi "neamul prost" nu poate conduce în practică la nimic altceva decât la masacrarea neamurilor. Forţa brutală este singura cale de acţiune deschisă celor ce se consideră ei înşişi un ansamblu de substanţe chimice.
Rasiştii din zilele noastre încearcă să demonstreze superioritatea sau inferioritatea unei anumite rase prin invocarea realizărilor din trecut ale unora dintre membrii ei. Spectacolul atât de frecvent al unui mare inovator care în timpul întregii sale vieţi este batjocorit, condamnat, obstrucţionat, persecutat de către compatrioţii săi, pentru ca, la câţiva ani după moartea sa, să fie transformat într un monument naţional şi aclamat ca dovadă a măreţiei rasei germane (sau franceze, sau italiene, sau cambodgiene), acesta este un spectacol de expropriere colectivistă tot atât de revoltător ca şi cel al exproprierii materiale săvârşite de comunişti.
Tot aşa cum nu există minte colectivă sau rasială, tot aşa nu există realizare colectivă sau rasială. Există numai minţi individuale şi realizări individuale, iar o cultură nu este un produs anonim al unor mase nediferenţiate, ci suma realizărilor intelectuale ale oamenilor individuali.
Chiar dacă ar fi fost demonstrat (ceea ce nu s-a făcut) că frecvenţa indivizilor cu capacităţi intelectuale potenţial superioare este mai mare printre membrii unor rase decât printre membrii altor rase, acest fapt nu ne-ar spune nimic despre un individ anume şi ar fi deci irelevant pentru opinia pe care ne-o facem despre acesta. Un geniu este un geniu, indiferent de numărul de debili mintal care aparţin aceleiaşi rase, iar un debil mintal este un debil mintal, indiferent de numărul de genii care sunt de aceeaşi origine rasială. Este greu de spus care dintre nedreptăţi este mai revoltătoare: pretenţia unui rasist sudist ca un geniu negru să fie tratat ca inferior deoarece rasa sa "a produs" un număr de brute, sau pretenţia unei brute germane la un statut superior sub motivul că rasa sa "a produs" un Goethe, un Schiller sau un Brahms.
Acestea nu sunt, desigur, două pretenţii deosebite, ci două aplicaţii ale aceleiaşi premise fundamentale. Este irelevant dacă ceea ce se afirmă este superioritatea sau inferioritatea unei rase date; în ambele cazuri rasismul are una şi aceeaşi rădăcină psihologică, şi anume propriul sentiment de inferioritate al rasistului.
Ca şi orice altă formă de colectivism, rasismul este căutarea nemeritatului. Rasismul este căutarea cunoaşterii automate, adică a evaluării automate a caracterului omului, care ocoleşte responsabilitatea de a-şi exercita judecata raţională sau morală; rasismul este, înainte de toate, goana după un respect automat pentru sine însuşi (sau pseudo respect).
A pune virtuţile cuiva pe seama originii sale rasiale înseamnă a recunoaşte faptul de a nu şti care este procesul prin care se dobândesc virtuţile şi, de cele mai multe ori, de a nu reuşi tu însuţi să le dobândeşti. Majoritatea covârşitoare a rasiştilor sunt oameni care nu au dobândit un sentiment al propriei identităţi, care nu pot să revendice vreo realizare sau merit personal şi care aderă la iluzia unui "respect tribal pentru sine însuşi" pretinzând inferioritatea unui alt trib. Observaţi intensitatea isterică a rasiştilor sudişti; observaţi de asemenea că rasismul este mult mai răspândit în populaţia albă săracă din Sud decât printre intelectualii de acolo.
Istoriceşte, rasismul s-a amplificat şi a diminuat odată cu amplificarea şi diminuarea colectivismului. Colectivismul este doctrina care afirmă că individul nu are nici un fel de drepturi, că viaţa şi munca lui aparţin grupului ("societăţii", tribului, statului, naţiunii) şi că grupul poate să-l sacrifice intereselor sale, după bunul său plac. Singura modalitate de a aplica în practică o asemenea doctrină este recurgerea la forţa brutală, iar etatismul a fost totdeauna corolarul politic al colectivismului.
Statul absolut nu este decât o formă instituţionalizată a domniei unei bande, indiferent care bandă anume acaparează puterea. Cum nu există vreo justificare raţională pentru o asemenea domnie, căci nici una nu a fost şi nu poate fi vreodată oferită, mistica rasistă a constituit totdeauna un element crucial al tuturor variantelor statului absolut. Relaţia este reciprocă: etatismul izvorăşte din războaiele tribale preistorice, din ideea că membrii unui trib constituie prada naturală a celor din alt trib, şi instituie propriile sale subcategorii rasiste interne, un sistem de caste determinate prin naşterea omului, cum ar fi un titlu de nobleţe ereditar sau şerbia ereditară.
Rasismul Germaniei naziste, unde oamenii trebuiau să completeze formulare despre ascendenţa lor peste multe generaţii pentru a dovedi originea lor ariană, îşi are corespondentul în Rusia Sovietică, unde oamenii trebuiau să completeze formulare similare pentru a arăta că strămoşii lor n-au posedat nici un fel de proprietate şi că deci sunt de origine proletară. Ideologia sovietică se bazează pe ideea că oamenii pot fi condiţionaţi pentru comunism pe cale genetică, adică pe ideea că câteva generaţii condiţionate prin dictatură vor transmite ideologia comunistă descendenţilor lor, care vor fi comunişti din naştere. Persecuţia minorităţilor rasiale în Rusia Sovietică în funcţie de originea rasială şi de bunul plac al comisarului respectiv este bine cunoscută; deosebit de răspândit este antisemitismul, cu deosebirea că pogromurile oficiale sunt numite "epurări politice".
Nu există decât un singur antidot al rasismului: filosofia individualismului şi corolarul său politic — capitalismul laissez faire.
Individualismul consideră omul — fiecare om — ca pe o entitate independentă, suverană, care posedă dreptul inalienabil asupra propriei sale vieţi, un drept ce derivă din natura sa de fiinţă raţională. Individualismul afirmă că o societate civilizată, ca şi orice formă de asociere, cooperare sau coexistenţă paşnică între oameni, poate fi realizată numai pe baza recunoaşterii drepturilor individuale, şi că un grup, ca atare, nu posedă alte drepturi în afara drepturilor individuale ale membrilor săi (v. Ayn Rand: Drepturile omului şi "Drepturi" colectivizate în The Virtue of Selfishness, Signet Book, 1964).
Ceea ce contează pe piaţa liberă este doar un singur atribut uman, şi anume capacitatea productivă, şi nicidecum strămoşii, rudele, genele sau chimia corporală. Capitalismul judecă şi răsplăteşte oamenii exclusiv în funcţie de capacităţile lor şi de ambiţia individuală.
Nici un sistem nu poate instaura domnia raţiunii prin lege (sau prin forţă). Capitalismul este însă singurul sistem care funcţionează într-un fel care răsplăteşte raţionalitatea şi penalizează toate formele de iraţionalitate, inclusiv rasismul.
Un sistem complet liber, capitalist, nu a existat încă nicăieri. O semnificaţie enormă o are însă corelaţia între rasism şi autoritarismul politic în economiile semi-libere în secolul nouăsprezece. Persecutarea naţională şi/sau religioasă a minorităţilor a fost în raport invers cu gradul de libertate din ţară. Rasismul era cel mai puternic în ţările cu economiile cele mai controlate, ca Rusia şi Germania, şi cel mai slab în Anglia, care era pe atunci cea mai liberă ţară din Europa.
Capitalismul este cel ce a dat omenirii primii ei paşi spre libertate şi un mod de viaţă bazat pe raţiune. Capitalismul este cel ce a străpuns barierele naţionale şi rasiale, şi anume prin intermediul liberului schimb. Capitalismul este cel ce a abolit sclavia şi şerbia în toate ţările civilizate din lume. Nordul capitalist este cel ce a distrus sclavia în Sudul feudal agrar al Statelor Unite.
Aceasta a fost tendinţa care a prevalat un scurt interval de timp de circa o sută şi cinzeci de ani. Nu este necesar să reamintim aici rezultatele şi realizările spectaculoase ale acestei tendinţe.
Ascensiunea colectivismului a răsturnat această tendinţă.
Când oamenii au început să fie îndoctrinaţi din nou cu ideea că individul nu deţine nici un drept, că supremaţia, autoritatea morală şi puterea nelimitată aparţin grupului şi că omul nu este nimic fără grupul său, consecinţa inevitabilă a fost că oamenii au început să graviteze în jurul unui grup sau altul, pentru auto apărare, cuprins de dezorientare şi groază subconştientă. Grupul cel mai la îndemână, cel care este cel mai uşor de identificat şi căruia este cel mai uşor să i te alături, în special pentru persoane cu capacităţi intelectuale limitate, forma cea mai puţin pretenţioasă de "apartenenţă" şi "armonie" este rasa.
În acest fel, teoreticienii colectivismului, avocaţii "umanişti" ai unui stat absolut "binevoitor", au provocat renaşterea şi o creştere nouă, virulentă a rasismului în secolul al douăzecilea.
În epoca de glorie a capitalismului, Statele Unite erau cea mai liberă ţară din lume şi cea mai bună dezminţire a teoriilor rasiste. Au venit aici oameni de toate rasele, unii provenind din ţări obscure, nesemnificative din punct de vedere cultural, realizând minuni de creativitate şi care ar fi rămas născute moarte în ţările lor de origine, pline de interdicţii. Oameni din grupuri rasiale ce s-au măcelărit timp de secole, au învăţat să trăiască împreună în armonie şi cooperare paşnică. America a fost denumită, pe bună dreptate, "creuzet rasial". Însă puţini sunt cei ce au înţeles că America nu i-a dizolvat pe imigranţi într-o uniformitate nivelantă; America i-a unit prin protejarea dreptul lor la individualitate […]
Atâta timp cât militanţii de culoare luptau contra discriminării din partea instituţiilor de stat, dreptul, justiţia şi morala erau de partea lor […] Discriminarea rasială, impusă şi consfinţită de lege [în statele din Sud], este o încălcare atât de grosolană a drepturilor individuale, încât legile discriminatorii ale Sudului ar fi trebuit de mult să fie declarate neconstituţionale […] Este corect să se interzică orice fel de discriminare în instituţiile şi stabilimentele de stat, deoarece statul nu are nici un drept să nedreptăţească vreun cetăţean al său. În conformitate cu acelaşi principiu, statul nu are nici un drept să favorizeze pe unii cetăţeni ai săi în detrimentul altor cetăţeni. De aceea statul nu are nici dreptul să violeze dreptul la proprietate particulară, prin interzicerea discriminărilor în instituţiile sau întreprinderile private.
Nimeni […] nu poate ridica vreo pretenţie când e vorba de proprietatea altuia. Drepturile unui individ nu sunt violate când o persoană particulară refuză să aibă de-a face cu acesta. Rasismul este o doctrină funestă, iraţională şi, din punct de vedere moral, demnă de dispreţ, însă doctrinele nu pot fi interzise sau impuse prin lege. Tot astfel cum trebuie să apărăm libertatea de exprimare pentru un comunist, deşi teoriile sale sunt funeste, tot astfel trebuie să apărăm dreptul unui rasist de a utiliza şi dispune de avutul său. Rasismul privat nu este o problemă legală, ci una morală; el poate fi combătut numai prin mijloace private, cum ar fi boicotul economic sau ostracismul social […]
* Apărut în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 9, septembrie 1963. Retipărit în culegerea de eseuri: A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964).
Revista Krisis numărul 3 - 1996
"DREPTURI" COLECTIVIZATE
[Text prescurtat]
AYN RAND
Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici
Drepturile sunt un principiu moral care defineşte relaţii sociale juste. Tot astfel cum un om are nevoie de un cod moral pentru a supravieţui (pentru a acţiona, pentru a şi alege obiectivele adecvate şi pentru a le realiza), tot astfel o societate (adică un grup de oameni) are nevoie de principii morale pentru a se organiza într-un sistem social care să fie în armonie cu natura umană şi cu cerinţele supravieţuirii sale […]
[Asistăm în prezent la o] deplasare a conceptului de drepturi de la individ la grup, ceea ce înseamnă înlocuirea "Drepturilor Omului" cu "Drepturile Gloatei" […]
Orice grup sau "colectiv", mare sau mic, nu este decât un număr de indivizi. Un grup nu poate avea alte drepturi decât cele ale membrilor săi individuali. Într o societate liberă, "drepturile" oricărui grup derivă din drepturile membrilor săi prin opţiunea lor benevolă, individuală, precum şi prin înţelegerea lor contractuală; "drepturile" acestui grup nu sunt decât aplicarea acestor drepturi individuale în cazul unei activităţi concrete. Orice activitate de grup legitimă se bazează pe libertatea de asociere şi de liber schimb a participanţilor (Prin "legitim" înţeleg necriminal şi liber constituit, adică un grup la care nimeni n-a fost forţat să adere).
De exemplu, dreptul unei societăţi industriale de a se angaja într-o activitate economică derivă din dreptul proprietarilor săi de a şi investi banii într-o activitate productivă, din dreptul lor de a angaja salariaţi, din dreptul salariaţilor de a-şi vinde serviciile, din dreptul tuturor celor implicaţi de a produce şi de a-şi vinde produsele, din dreptul clienţilor de a cumpăra (sau de a nu cumpăra) aceste produse. Fiecare verigă a acestui lanţ complex de relaţii contractuale se bazează pe drepturi individuale, pe opţiuni individuale, pe acorduri individuale […]
Cele de mai sus sunt valabile pentru orice grupuri şi asociaţii legitime dintr o societate liberă: parteneriat, societăţi economice, asociaţii profesionale, sindicate (cele benevole), partide politice etc. Ele se aplică, de asemenea, tuturor contractelor de reprezentare: dreptul unui individ de a acţiona în numele, sau de a reprezenta un alt individ sau indivizi rezultă din drepturile celor pe care îi reprezintă, drepturi ce îi sunt delegate prin opţiunea lor benevolă, într un scop precis, bine delimitat. Este cazul avocatului, al împuternicitului comercial, al delegatului sindical etc.
Un grup, ca atare, nu are drepturi. Aderând la un grup, un individ nu poate nici câştiga noi drepturi, nici pierde din drepturile pe care le deţine. Principiul drepturilor individuale constituie singura bază morală a oricăror grupuri sau asociaţii.
Orice grup care nu recunoaşte acest principiu este nu o asociaţie, ci o bandă sau o gloată.
Orice doctrină asupra unei activităţi colective, care nu recunoaşte drepturile individuale, este o doctrină a dominaţiei gloatei sau a linşajului organizat.
Ideea de "drepturi colective" (adică ideea că drepturile aparţin grupurilor, iar nu indivizilor) înseamnă că "drepturile" aparţin unora, iar altora nu, că unii au "dreptul" de a dispune de alţii oricum doresc şi că criteriul acordării unei asemenea poziţii privilegiate este superioritatea numerică.
Nimic nu poate justifica sau valida o asemenea doctrină şi nimeni n a reuşit vreodată să o facă. Asemenea moralei altruiste pe care se bazează, această doctrină se trage din misticism: fie din misticismul demodat al credinţei în edicte supranaturale de tipul "dreptului divin al regilor", fie din mistica socială a colectiviştilor moderni, care văd societatea ca pe un supraorganism, ca pe o entitate supranaturală diferită de şi superioară sumei membrilor săi individuali.
Imoralitatea acestei mistici colectiviste este deosebit de pregnantă astăzi în problema drepturilor naţionale.
O naţiune, ca şi orice alt grup, nu este decât un număr de indivizi şi nu poate avea alte drepturi în afara drepturilor cetăţenilor ei individuali. O naţiune liberă, adică o naţiune ce recunoaşte, respectă şi apără drepturile individuale ale cetăţenilor săi are dreptul la integritatea sa teritorială, la sistemul său social şi la forma sa de guvernământ. Guvernul unei asemenea naţiuni nu este cârmuitorul, ci servitorul, sau agentul (sau reprezentantul) cetăţenilor săi, şi nu are alte drepturi în afara celor ce îi sunt delegate de către cetăţenii săi pentru îndeplinirea unei sarcini precise şi strict delimitate (şi anume sarcina de a-i proteja de forţa fizică, sarcină care este consecinţă a dreptului cetăţenilor la autoapărare).
Cetăţenii unei naţiuni libere pot să aibă opinii diferite asupra procedeelor legale sau a metodelor de a pune în aplicare drepturile lor (care este o problemă complexă, un subiect pentru ştiinţa politică şi filosofia legii), însă sunt în acord în ceea ce priveşte principiul fundamental ce trebuie aplicat: principiul drepturilor individuale. Când constituţia unei ţări plasează drepturile individuale în afara sferei de accesibilitate a autorităţilor statale, sfera puterii politice se vede limitată în mod drastic, astfel încât cetăţenii pot, în toată siguranţa şi liniştea sufletească, să accepte să se supună unei decizii majoritare în probleme ce fac parte din această sferă restrânsă. Viaţa şi proprietatea minorităţilor şi a celor de altă opinie nu sunt în joc, nu sunt supuse votului şi nu sunt puse în pericol de vreo decizie majoritară. Nici un om sau grup de oameni nu poate deţine un cec în alb de putere asupra altora.
O asemenea naţiune are drept la suveranitatea sa (rezultând din drepturile cetăţenilor săi), precum şi dreptul de a cere ca suveranitatea sa să fie recunoscută de alte naţiuni.
Acest drept nu poate fi însă cerut de către regimuri dictatoriale, de triburi de sălbatici sau de vreo formă de tiranie absolutistă. O naţiune care violează drepturile propriilor săi cetăţeni nu poate pretinde recunoaşterea nici unui fel de drepturi. În probleme de drepturi, la fel ca şi în toate problemele morale, nu pot exista două măsuri. O naţiune cârmuită prin forţă fizică brutală nu este o naţiune, ci o hoardă, fie ea condusă de Attila, Ginghis Han, Hitler, Hruşciov sau Castro. Ce drepturi ar putea cere un Attila şi pe ce bază?
Acestea sunt valabile pentru orice formă de sălbăticie tribală, antică sau contemporană, primitivă sau "industrializată". Nici geografia, nici rasa, nici tradiţia, nici nivelul anterior de dezvoltare nu pot conferi unor fiinţe umane "dreptul" de a viola drepturile altora.
Dreptul la "autodeterminare a naţiunilor" se aplică numai societăţilor libere sau acelora care caută să instaureze libertatea; el nu se aplică dictaturilor. Aşa cum dreptul unui individ la libertatea de acţiune nu include "dreptul" de a comite delicte şi infracţiuni (adică de a încălca drepturile altora), tot aşa dreptul unei naţiuni de a-şi alege singură forma de guvernământ nu include dreptul de a instaura sclavia (adică de a legaliza înrobirea unora de către alţii). Nu există vreun "drept la înrobire". O naţiune poate să o facă, tot aşa cum un om poate deveni un delicvent, dar nici unul nu o poate face de drept.
Nu este important, în acest context, dacă o naţiune a fost înrobită prin forţă, ca în Rusia Sovietică, sau prin vot, ca în Germania nazistă. Drepturile individuale nu sunt obiectul vreunui vot; o majoritate nu are dreptul să suprime, nici chiar prin vot, drepturile unei minorităţi. Funcţiunea politică a drepturilor este tocmai de a proteja minorităţile de opresiunea majorităţilor (iar minoritatea cea mai mică pe pământ este individul). Indiferent dacă o societate a fost înrobită prin forţă sau de bună voie, ea nu poate pretinde nici un fel de drepturi naţionale şi nici un fel de recunoaştere a acestor drepturi din partea ţărilor civilizate, tot aşa cum o adunătură de gangsteri nu poate pretinde recunoaşterea "drepturilor" ei şi egalitate în faţa legii cu o companie industrială sau cu o universitate, sub motivul că gangsterii au votat în unanimitate şi de bună voie să se angajeze în acest tip special de activitate de grup.
Naţiunile dictatoriale sunt ilegitime. Orice naţiune liberă avea dreptul să invadeze Germania nazistă, iar astăzi are dreptul să invadeze Rusia Sovietică, Cuba sau orice altă închisoare de sclavi. Dacă o naţiune liberă decide să o facă sau să nu o facă, este o chestiune a propriului său interes, iar nu o chestiune de respect a unui inexistent "drept" al bandei conducătoare. Nu este de datoria unei naţiuni libere să elibereze alte naţiuni cu preţul auto-sacrificiului, însă o naţiune liberă are dreptul să o facă, când şi dacă o hotărăşte.
Acest drept este însă condiţionat. Aşa cum eradicarea infracţiunii nu-i dă dreptul unui poliţist să se angajeze în activităţi infracţionale, tot aşa invazia şi lichidarea unei dictaturi nu dă invadatorului dreptul de-a instaura în ţara cucerită o altă variantă de societate înrobită.
O ţară înrobită nu are nici un fel de drepturi naţionale, însă drepturile individuale ale cetăţenilor săi rămân valabile, chiar dacă nu erau recunoscute şi respectate, astfel încât cuceritorul nu are dreptul să le violeze. Prin urmare, invadarea unei ţări înrobite este moral justificată când şi dacă cuceritorii instaurează un sistem social liber, adică un sistem bazat pe recunoaşterea drepturilor individuale […]
Există patru caracteristici care identifică în mod neîndoios o ţară drept dictatură: domnia unui singur partid, execuţii fără proces sau cu proces trucat, pe motive politice, naţionalizarea sau exproprierea proprietăţii particulare şi cenzura. O ţară ce se face vinovată de aceste fărădelegi îşi pierde orice prerogative morale, orice pretenţii la drepturi naţionale şi se plasează singură în afara legii […]
Internaţionalismul a fost dintotdeauna unul din principiile de bază ale [stângii]. Aceştia considerau naţionalismul drept un rău social major, un produs al capitalismului şi o cauză a războaielor. Ei se opunau oricăror forme de interes naţional propriu; ei refuzau să facă o distincţie între patriotismul raţional şi şovinismul orb şi rasist, calificândule pe amândouă drept "fasciste". Ei propovăduiau dizolvarea graniţelor între state şi contopirea tuturor naţiunilor într una singură. După dreptul de proprietate, "drepturile naţionale" au constituit ţinta lor cea mai importantă.
În zilele noastre, aceştia invocă tocmai "drepturile naţionale" ca o ultimă, slabă, muribundă pretenţie la un fel de justificare morală a rezultatelor teoriilor lor în sprijinul liotei de dictaturi etatiste ce se întind pe suprafaţa pământului ca o boală de piele, sub forma aşa numitelor "naţiuni în curs de apariţie", semi-socialiste, semi-comuniste, semi-fasciste, şi care sunt credincioase unui singur principiu — folosirea forţei brutale.
[Stânga] pretinde că este un "drept naţional" al acestor ţări să şi aleagă forma de guvernământ (oricare ar fi aceasta) şi că toţi trebuie să respecte acest "drept". Ei pretind că trebuie să respectăm "dreptul naţional" al Cubei la forma sa de guvernământ şi să nu ne amestecăm. După ce că a distrus aproape complet drepturile naţionale legitime ale ţărilor libere, [stânga] revendică "drepturi naţionale" pentru dictaturi.
Mai mult: [stânga] se face campioana nu pur şi simplu a naţionalismului, ci a rasismului, a celui mai primitiv rasism tribal, […] acordând triburilor sălbatice din Asia şi Africa "dreptul" suveran de a se măcelări între ele în războaie rasiale. Omenirea se întoarce la o concepţie preindustrială, preistorică a societăţii — la colectivismul rasial.
Aşa arată rezultatul logic şi apogeul prăbuşirii morale a [stângii], al cărui început este marcat prin acceptarea colectivizării drepturilor, ca preludiu al colectivizării proprietăţii […]
* Apărut pentru prima oară în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 6, iunie 1963. Retipărit în culegerea de eseuri: A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964).
Revista Krisis numărul 3 - decembrie, 1996
AYN RAND
Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici
Drepturile sunt un principiu moral care defineşte relaţii sociale juste. Tot astfel cum un om are nevoie de un cod moral pentru a supravieţui (pentru a acţiona, pentru a şi alege obiectivele adecvate şi pentru a le realiza), tot astfel o societate (adică un grup de oameni) are nevoie de principii morale pentru a se organiza într-un sistem social care să fie în armonie cu natura umană şi cu cerinţele supravieţuirii sale […]
[Asistăm în prezent la o] deplasare a conceptului de drepturi de la individ la grup, ceea ce înseamnă înlocuirea "Drepturilor Omului" cu "Drepturile Gloatei" […]
Orice grup sau "colectiv", mare sau mic, nu este decât un număr de indivizi. Un grup nu poate avea alte drepturi decât cele ale membrilor săi individuali. Într o societate liberă, "drepturile" oricărui grup derivă din drepturile membrilor săi prin opţiunea lor benevolă, individuală, precum şi prin înţelegerea lor contractuală; "drepturile" acestui grup nu sunt decât aplicarea acestor drepturi individuale în cazul unei activităţi concrete. Orice activitate de grup legitimă se bazează pe libertatea de asociere şi de liber schimb a participanţilor (Prin "legitim" înţeleg necriminal şi liber constituit, adică un grup la care nimeni n-a fost forţat să adere).
De exemplu, dreptul unei societăţi industriale de a se angaja într-o activitate economică derivă din dreptul proprietarilor săi de a şi investi banii într-o activitate productivă, din dreptul lor de a angaja salariaţi, din dreptul salariaţilor de a-şi vinde serviciile, din dreptul tuturor celor implicaţi de a produce şi de a-şi vinde produsele, din dreptul clienţilor de a cumpăra (sau de a nu cumpăra) aceste produse. Fiecare verigă a acestui lanţ complex de relaţii contractuale se bazează pe drepturi individuale, pe opţiuni individuale, pe acorduri individuale […]
Cele de mai sus sunt valabile pentru orice grupuri şi asociaţii legitime dintr o societate liberă: parteneriat, societăţi economice, asociaţii profesionale, sindicate (cele benevole), partide politice etc. Ele se aplică, de asemenea, tuturor contractelor de reprezentare: dreptul unui individ de a acţiona în numele, sau de a reprezenta un alt individ sau indivizi rezultă din drepturile celor pe care îi reprezintă, drepturi ce îi sunt delegate prin opţiunea lor benevolă, într un scop precis, bine delimitat. Este cazul avocatului, al împuternicitului comercial, al delegatului sindical etc.
Un grup, ca atare, nu are drepturi. Aderând la un grup, un individ nu poate nici câştiga noi drepturi, nici pierde din drepturile pe care le deţine. Principiul drepturilor individuale constituie singura bază morală a oricăror grupuri sau asociaţii.
Orice grup care nu recunoaşte acest principiu este nu o asociaţie, ci o bandă sau o gloată.
Orice doctrină asupra unei activităţi colective, care nu recunoaşte drepturile individuale, este o doctrină a dominaţiei gloatei sau a linşajului organizat.
Ideea de "drepturi colective" (adică ideea că drepturile aparţin grupurilor, iar nu indivizilor) înseamnă că "drepturile" aparţin unora, iar altora nu, că unii au "dreptul" de a dispune de alţii oricum doresc şi că criteriul acordării unei asemenea poziţii privilegiate este superioritatea numerică.
Nimic nu poate justifica sau valida o asemenea doctrină şi nimeni n a reuşit vreodată să o facă. Asemenea moralei altruiste pe care se bazează, această doctrină se trage din misticism: fie din misticismul demodat al credinţei în edicte supranaturale de tipul "dreptului divin al regilor", fie din mistica socială a colectiviştilor moderni, care văd societatea ca pe un supraorganism, ca pe o entitate supranaturală diferită de şi superioară sumei membrilor săi individuali.
Imoralitatea acestei mistici colectiviste este deosebit de pregnantă astăzi în problema drepturilor naţionale.
O naţiune, ca şi orice alt grup, nu este decât un număr de indivizi şi nu poate avea alte drepturi în afara drepturilor cetăţenilor ei individuali. O naţiune liberă, adică o naţiune ce recunoaşte, respectă şi apără drepturile individuale ale cetăţenilor săi are dreptul la integritatea sa teritorială, la sistemul său social şi la forma sa de guvernământ. Guvernul unei asemenea naţiuni nu este cârmuitorul, ci servitorul, sau agentul (sau reprezentantul) cetăţenilor săi, şi nu are alte drepturi în afara celor ce îi sunt delegate de către cetăţenii săi pentru îndeplinirea unei sarcini precise şi strict delimitate (şi anume sarcina de a-i proteja de forţa fizică, sarcină care este consecinţă a dreptului cetăţenilor la autoapărare).
Cetăţenii unei naţiuni libere pot să aibă opinii diferite asupra procedeelor legale sau a metodelor de a pune în aplicare drepturile lor (care este o problemă complexă, un subiect pentru ştiinţa politică şi filosofia legii), însă sunt în acord în ceea ce priveşte principiul fundamental ce trebuie aplicat: principiul drepturilor individuale. Când constituţia unei ţări plasează drepturile individuale în afara sferei de accesibilitate a autorităţilor statale, sfera puterii politice se vede limitată în mod drastic, astfel încât cetăţenii pot, în toată siguranţa şi liniştea sufletească, să accepte să se supună unei decizii majoritare în probleme ce fac parte din această sferă restrânsă. Viaţa şi proprietatea minorităţilor şi a celor de altă opinie nu sunt în joc, nu sunt supuse votului şi nu sunt puse în pericol de vreo decizie majoritară. Nici un om sau grup de oameni nu poate deţine un cec în alb de putere asupra altora.
O asemenea naţiune are drept la suveranitatea sa (rezultând din drepturile cetăţenilor săi), precum şi dreptul de a cere ca suveranitatea sa să fie recunoscută de alte naţiuni.
Acest drept nu poate fi însă cerut de către regimuri dictatoriale, de triburi de sălbatici sau de vreo formă de tiranie absolutistă. O naţiune care violează drepturile propriilor săi cetăţeni nu poate pretinde recunoaşterea nici unui fel de drepturi. În probleme de drepturi, la fel ca şi în toate problemele morale, nu pot exista două măsuri. O naţiune cârmuită prin forţă fizică brutală nu este o naţiune, ci o hoardă, fie ea condusă de Attila, Ginghis Han, Hitler, Hruşciov sau Castro. Ce drepturi ar putea cere un Attila şi pe ce bază?
Acestea sunt valabile pentru orice formă de sălbăticie tribală, antică sau contemporană, primitivă sau "industrializată". Nici geografia, nici rasa, nici tradiţia, nici nivelul anterior de dezvoltare nu pot conferi unor fiinţe umane "dreptul" de a viola drepturile altora.
Dreptul la "autodeterminare a naţiunilor" se aplică numai societăţilor libere sau acelora care caută să instaureze libertatea; el nu se aplică dictaturilor. Aşa cum dreptul unui individ la libertatea de acţiune nu include "dreptul" de a comite delicte şi infracţiuni (adică de a încălca drepturile altora), tot aşa dreptul unei naţiuni de a-şi alege singură forma de guvernământ nu include dreptul de a instaura sclavia (adică de a legaliza înrobirea unora de către alţii). Nu există vreun "drept la înrobire". O naţiune poate să o facă, tot aşa cum un om poate deveni un delicvent, dar nici unul nu o poate face de drept.
Nu este important, în acest context, dacă o naţiune a fost înrobită prin forţă, ca în Rusia Sovietică, sau prin vot, ca în Germania nazistă. Drepturile individuale nu sunt obiectul vreunui vot; o majoritate nu are dreptul să suprime, nici chiar prin vot, drepturile unei minorităţi. Funcţiunea politică a drepturilor este tocmai de a proteja minorităţile de opresiunea majorităţilor (iar minoritatea cea mai mică pe pământ este individul). Indiferent dacă o societate a fost înrobită prin forţă sau de bună voie, ea nu poate pretinde nici un fel de drepturi naţionale şi nici un fel de recunoaştere a acestor drepturi din partea ţărilor civilizate, tot aşa cum o adunătură de gangsteri nu poate pretinde recunoaşterea "drepturilor" ei şi egalitate în faţa legii cu o companie industrială sau cu o universitate, sub motivul că gangsterii au votat în unanimitate şi de bună voie să se angajeze în acest tip special de activitate de grup.
Naţiunile dictatoriale sunt ilegitime. Orice naţiune liberă avea dreptul să invadeze Germania nazistă, iar astăzi are dreptul să invadeze Rusia Sovietică, Cuba sau orice altă închisoare de sclavi. Dacă o naţiune liberă decide să o facă sau să nu o facă, este o chestiune a propriului său interes, iar nu o chestiune de respect a unui inexistent "drept" al bandei conducătoare. Nu este de datoria unei naţiuni libere să elibereze alte naţiuni cu preţul auto-sacrificiului, însă o naţiune liberă are dreptul să o facă, când şi dacă o hotărăşte.
Acest drept este însă condiţionat. Aşa cum eradicarea infracţiunii nu-i dă dreptul unui poliţist să se angajeze în activităţi infracţionale, tot aşa invazia şi lichidarea unei dictaturi nu dă invadatorului dreptul de-a instaura în ţara cucerită o altă variantă de societate înrobită.
O ţară înrobită nu are nici un fel de drepturi naţionale, însă drepturile individuale ale cetăţenilor săi rămân valabile, chiar dacă nu erau recunoscute şi respectate, astfel încât cuceritorul nu are dreptul să le violeze. Prin urmare, invadarea unei ţări înrobite este moral justificată când şi dacă cuceritorii instaurează un sistem social liber, adică un sistem bazat pe recunoaşterea drepturilor individuale […]
Există patru caracteristici care identifică în mod neîndoios o ţară drept dictatură: domnia unui singur partid, execuţii fără proces sau cu proces trucat, pe motive politice, naţionalizarea sau exproprierea proprietăţii particulare şi cenzura. O ţară ce se face vinovată de aceste fărădelegi îşi pierde orice prerogative morale, orice pretenţii la drepturi naţionale şi se plasează singură în afara legii […]
Internaţionalismul a fost dintotdeauna unul din principiile de bază ale [stângii]. Aceştia considerau naţionalismul drept un rău social major, un produs al capitalismului şi o cauză a războaielor. Ei se opunau oricăror forme de interes naţional propriu; ei refuzau să facă o distincţie între patriotismul raţional şi şovinismul orb şi rasist, calificândule pe amândouă drept "fasciste". Ei propovăduiau dizolvarea graniţelor între state şi contopirea tuturor naţiunilor într una singură. După dreptul de proprietate, "drepturile naţionale" au constituit ţinta lor cea mai importantă.
În zilele noastre, aceştia invocă tocmai "drepturile naţionale" ca o ultimă, slabă, muribundă pretenţie la un fel de justificare morală a rezultatelor teoriilor lor în sprijinul liotei de dictaturi etatiste ce se întind pe suprafaţa pământului ca o boală de piele, sub forma aşa numitelor "naţiuni în curs de apariţie", semi-socialiste, semi-comuniste, semi-fasciste, şi care sunt credincioase unui singur principiu — folosirea forţei brutale.
[Stânga] pretinde că este un "drept naţional" al acestor ţări să şi aleagă forma de guvernământ (oricare ar fi aceasta) şi că toţi trebuie să respecte acest "drept". Ei pretind că trebuie să respectăm "dreptul naţional" al Cubei la forma sa de guvernământ şi să nu ne amestecăm. După ce că a distrus aproape complet drepturile naţionale legitime ale ţărilor libere, [stânga] revendică "drepturi naţionale" pentru dictaturi.
Mai mult: [stânga] se face campioana nu pur şi simplu a naţionalismului, ci a rasismului, a celui mai primitiv rasism tribal, […] acordând triburilor sălbatice din Asia şi Africa "dreptul" suveran de a se măcelări între ele în războaie rasiale. Omenirea se întoarce la o concepţie preindustrială, preistorică a societăţii — la colectivismul rasial.
Aşa arată rezultatul logic şi apogeul prăbuşirii morale a [stângii], al cărui început este marcat prin acceptarea colectivizării drepturilor, ca preludiu al colectivizării proprietăţii […]
* Apărut pentru prima oară în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 6, iunie 1963. Retipărit în culegerea de eseuri: A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964).
Revista Krisis numărul 3 - decembrie, 1996
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
