"DE LA FIECARE DUPĂ POSIBILITĂŢI, FIECĂRUIA DUPĂ NEVOI"

AYN RAND

Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici

Aceasta este relatarea întâmplărilor de la fabrica de motoare Twentieth Century, care a pus în aplicare sloganul de mai sus, relatare făcută de unul dintre supravieţuitori.

Ei bine, ceva s-a întâmplat în fabrica aceea la care lucrasem vreme de douăzeci de ani. Era când bătrânul a murit şi moştenitorii lui au preluat fabrica. Erau trei, doi fii şi o fiică, şi au venit cu un plan nou pentru conducerea fabricii. Ne-au pus să-l şi votăm, şi toţi — aproape toţi — am votat pentru. De unde era să ştim. Credeam că e drept. Nu, de fapt nu e adevărat. Credeam că se aştepta de la noi să credem că e drept. Planul era ca fiecare din fabrică să muncească după posibilităţi, dar să fie plătit după nevoi…

Am votat planul ăsta la o mare şedinţă la care am fost prezenţi noi toţi, şase mii de suflete, toţi care lucram în fabrică. Moştenitorii lui Starnes au ţinut discursuri lungi despre plan; nu era prea clar, însă nimeni n-a întrebat nimic. Nici unul din noi nu ştia cum o să funcţioneze planul ăsta, dar fiecare credea că cel puţin vecinul său ştia. Si chiar dacă cineva ar fi avut îndoieli, s-ar fi simţit vinovat şi şi ar fi ţinut gura, căci ei ne-au făcut să credem că cel care s-ar opune acelui plan are un suflet hain şi nu e om. Ne au mai spus că planul ar împlini un ideal nobil. Cum era să credem altfel? Doar am auzit asta toată viaţa — de la părinţi, de la învăţători şi de la preot, şi în fiecare ziar pe care l-am citit vreodată, în fiecare film şi în fiecare discurs. Nu ni s a spus mereu că ar fi just şi drept? Da, poate că am avea o scuză pentru ce am făcut la şedinţa aceea. Oricum, am votat planul, şi am căpătat ce am vrut. Stiţi, doamnă, suntem, într un fel, oameni însemnaţi pe toată viaţa, noi cei care am trăit cei patru ani ai noului plan de la fabrica Twentieth Century. Oare cum arată Iadul? Este Răul însuşi, deplin, gol, batjocoritor, nu-i aşa? Ei bine, asta e ceea ce am văzut şi la asta am pus umărul, şi cred că suntem blestemaţi, fiecare din noi şi poate că nu vom fi iertaţi niciodată…

Stiţi, doamnă, cum a funcţionat planul acela şi ce a făcut din oameni? Încercaţi să turnaţi apă într-un butoi care are pe fund o ţeavă prin care apa se scurge mai repede decât eşti în stare să torni, iar fiecare găleată pe care o aduci lărgeşte ţeava cu încă o şchioapă, şi cu cât mai mult munceşti, cu atât mai mult ţi se pretinde, şi ajungi să torni găleţi patruzeci de ore pe săptămână, apoi patruzeci şi opt, apoi cincizeci şi şase — pentru prânzul vecinului, pentru operaţia soţiei lui, pentru pojarul copilului lor, pentru proteza mamei lui, pentru cămaşa unchiului său, pentru şcolirea nepotului lui, pentru sugarul vecinilor, pentru copilul care se va naşte, pentru oricine, de oriunde — lor li se cuvine să primească totul, de la scutece până la proteze — ţie, să munceşti, de la răsăritul până la apusul soarelui, lună de lună, an de an, fără să-ţi rămână nimic în afară de sudoare, fără nici o perspectivă pentru tine decât plăcerea lor, toată viaţa, fără odihnă, fără speranţă, fără sfârşit… De la fiecare după pricepere, fiecăruia după nevoi […]

Ne au spus că suntem o singură mare familie, că suntem cu toţii laolaltă. Dar nu lucrăm zece ore pe zi la aparatul de sudură cu acetilenă cu toţii laolaltă, şi nu ne apucă din cauza asta durerea de şale pe toţi laolaltă. Cu ce pricepere vine fiecare, şi care şi ale cui nevoi au întâietate? Când toate sunt într o oală comună, nu poţi să-l laşi pe fiecare să hotărască singur care îi sunt nevoile, nu-i aşa? Dacă l-ai lăsa, ar putea să ţi vină cu pretenţia că are nevoie de un iaht, iar dacă nu-ţi rămâne să te iei după altceva decât după dorinţele lui, apoi ar putea să ţi-o şi dovedească. Si de ce nu? Dacă e drept să am eu maşină numai după ce m-am băgat la spital de atâta muncă pentru a câştiga câte o maşină pentru toţi puturoşii şi pentru toţi neisprăviţii de pe suprafaţa pământului, atunci de ce să nu mi ceară şi un iaht, dacă tot am reuşit să scap cu viaţa? Nu? Nu poate? Atunci de ce poate să-mi pretindă să mă mulţumesc cu un surogat de cafea până când el nu şi a renovat dormitorul? […] Da, în sfârşit… S-a hotărît că nimeni nu are dreptul să se pronunţe asupra propriilor sale capacităţi şi nevoi. Le am votat şi pe astea. Da, doamnă, le votam în şedinţă publică de două ori pe an. Cum se putea face altfel? Vă puteţi închipui cum ar fi arătat o asemenea şedinţă? Nu ne a trebuit mai mult de o şedinţă pentru ca să ne dăm seama că am devenit cerşetori — nişte cerşetori lamentabili, smiorcăiţi şi plângăreţi, cu toţii, căci nici unul nu şi putea pretinde salariul ca pe un drept al său câştigat, nu avea nici un fel de drepturi şi nici un fel de câştig, munca sa nu-i aparţinea lui, ci "familiei", şi că nu i se datora nimic în schimb, iar singura pretenţie pe care o putea avea se baza pe "nevoie" — astfel că trebuia să implore în public satisfacerea nevoilor sale, ca orice haimana nenorocită, care îşi enumeră toate greutăţile şi mizeriile, până la cearşafurile peticite şi migrenele soţiei, sperând că "familia" îi va arunca până la urmă pomana. El trebuia să şi etaleze mizeriile, căci mizeria, iar nu munca, a devenit moneda de schimb; lucrurile s-au transformat într o întrecere între şase mii de calici, în care fiecare pretindea că nevoia lui este mai mare ca cea a aproapelui său. Cum putea să fie altfel? Vă puteţi închipui ce s-a întâmplat, ce fel de oameni au tăcut, jenaţi, şi cine a tras lozul cel mare?

Dar asta n-a fost tot. Am mai descoperit ceva la aceeaşi şedinţă. În acea primă jumătate de an producţia fabricii a scăzut cu patruzeci la sută, astfel încât s-a văzut că unii nu au lucrat "după posibilităţi". Cine? N-ai cum să ştii. S-a supus şi asta votului "familiei". S-a decis prin vot cine erau cei mai buni, iar aceştia au fost condamnaţi să facă ore suplimentare în fiecare seară, timp de şase luni. Ore suplimentare fără plată, căci nu erai plătit cu ora, nici în acord, ci după nevoi.

Să vă mai spun ce s-a întâmplat după asta, şi ce am devenit noi, care am fost odinioară oameni? Am început să ne ascundem priceperea, să încetinim ritmul şi să avem grijă, ca uliii, să nu cumva să muncim mai repede sau mai bine ca alţii. Ce altceva puteam face, dacă ştiam că dacă dădeam tot ce puteam "pentru familie", primeam nu mulţumiri şi recompense, ci pedeapsă? Stiam că pentru fiecare puturos care va strica o serie de motoare şi va păgubi fabrica, fie din neglijenţă, fie din nepăsare, fie din simplă incompetenţă, noi vom fi cei ce vor plăti — prin serile şi duminicile noastre. De aceea am făcut totul ca să nu fim buni de nimic.

Aveam un tinerel care abia începuse, plin de ardoare pentru nobilul ideal, un copil isteţ, fără multă şcoală, dar cu un cap minunat. În primul an a inventat un procedeu care ne-a economisit mii de ore muncă. L-a dat "familiei", fără să ceară ceva în schimb, nici n-avea cum, dar asta nu l-a deranjat. Zicea că era pentru ideal. Dar când s-a trezit că l-am votat ca pe unul dintre cei mai capabili şi l-am condamnat să muncească şi serile, pentru că nu ne a ajuns cât făcuse pentru noi, şi a închis gura, şi mintea. Vă daţi seama că în anul următor n a mai venit cu nici o idee.

Ce ni se spusese mereu despre concurenţa nesănătoasă din cadrul sistemului corupt bazat pe profit, când oamenii trebuiau să se întreacă pentru cine lucrează cât mai bine cu putinţa? Corupt, nu? Ei bine, să fi văzut ei cum era când toţi trebuiau să se întreacă în a lucra cât mai rău cu putinţă. Nu există un mijloc mai bun de a distruge un om, decât cel de a-l pune într un loc în care scopul să fie să nu facă tot posibilul, în care să trebuiască să se lupte pentru a face lucru de mântuială, zi de zi. Asta îl va termina mai repede ca băutura sau ca trândăvia, sau ca tăierea frunzelor la câini pentru a şi câştiga pâinea. Dar nu aveam altă ieşire decât să ne prefacem incapabili. Singura învinuire de care ne era frică era să fim suspectaţi că ne-am pricepe. Priceperea era ca un gaj asupra ta însuţi, pe care nu-l poţi achita niciodată. Si pentru ce era să munceşti? Stiai doar că minimul pentru supravieţuire îţi va fi dat oricum, indiferent dacă munceai sau nu — se chema "alocaţia de casă şi masă" — dar că în afară de acest minim nu aveai nici o şansă să capeţi ceva, indiferent cât de tare te ai strădui. Nu puteai conta că îţi vei putea cumpăra la anul un costum nou, căci "alocaţia de îmbrăcăminte" o primeai sau nu, depinzând dacă cineva şi a rupt piciorul, sau trebuie să se opereze, sau aşteaptă un nou copil. Iar dacă nu ajungeau banii pentru a cumpăra câte un costum nou pentru fiecare, nu puteai căpăta tu vreunul.

Aveam pe unul care a tras din greu toată viaţa, pentru că a vrut dintotdeauna să-şi poată da băiatul la liceu. Băiatul a absolvit gimnaziul în cel de al doilea an al planului, dar "familia" n a vrut să-i dea tatălui "alocaţia" pentru liceu. I-au spus că fiul lui nu poate merge la liceu până când nu vor fi bani destui pentru a-i trimite pe toţi la liceu, şi că trebuia mai întâi să fie trecuţi prin gimnaziu copiii tuturor, dar că banii nu ajungeau nici măcar pentru asta. Tatăl a murit înjunghiat anul următor, într o bătaie de cuţite din cârciumă, o bătaie pentru nimic anume — asemenea bătăi au început să apară între noi tot mai des.

Mai aveam un bătrân, un văduv fără familie, care avea o plăcere: discurile de patefon. Cred că era singura lui plăcere în viaţă. Pe vremuri obişnuia să sară peste mese doar pentru a-şi cumpăra o nouă înregistrare de muzică clasică. Ei bine, nu i s-a dat o "alocaţie" pentru discuri — li s a zis "obiecte de lux personal". Însă la aceeaşi şedinţă, Millie Busch, fiica unuia, o fetiţă urâtă şi rea de vreo opt ani, a primit acolade de aur pentru dinţii ei de capră — era o "nevoie medicală", psihologul şcolii spunând că biata fată va căpăta un complex de inferioritate dacă nu i se îndreptau dinţii. În schimb, bătrânul meloman s-a apucat de băutură şi de atunci n-a mai fost văzut treaz de a binelea niciodată. Se pare însă că exista totuşi un lucru pe care nu l-a putut uita nicicum. Într o seară, coborând strada clătinându-se, a întâlnit o pe Millie Busch şi i a dat un pumn de i-a scos toţi dinţii. Toţi până la ultimul.

Băutura a fost, bineînţeles, lucrul de care ne-am apucat cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin. Nu mă întrebaţi de unde aveam bani pentru asta. Când toate plăcerile decente sunt oprite, există întotdeauna căi de a-ţi procura plăceri dubioase. Nu spargi o băcănie după căderea nopţii şi nu furi portofelul vecinului ca să-ţi cumperi discuri clasice sau ustensile de pescuit, dar pentru ca să te îmbeţi criţă şi să uiţi — o faci. Ustensile de pescuit? Arme de vânătoare? Aparate foto? Tot felul de mici damblale? Nimeni nu avea dreptul la nici un fel de "alocaţii de distracţie". "Distracţiile" au fost primele lucruri care s-au tăiat. Nu se cade să ţi fie ruşine să protestezi când cineva îţi cere să renunţi la ceva, când acel ceva este ce îţi face plăcere? Chiar şi "alocaţia de tutun" a fost redusă la două pachete de ţigări pe lună, asta pentru că s-a zis că banii trebuiesc vărsaţi în fondul pentru laptele praf al sugarilor. Copiii erau singurul articol la care producţia n-a scăzut, ci a crescut şi era în continuă creştere, pentru că, cred, n-aveau altceva de făcut, şi pentru că nu trebuia să le pese, căci copiii nu erau povara lor, ci a "familiei". De fapt, singura cale să capeţi o creştere de venit şi să poţi să-ţi tragi răsuflarea pentru o vreme era o "alocaţie pentru copil". Sau asta, sau o boală gravă.

Nu ne-a trebuit mult să vedem cum mergeau treburile astea. Acel ce vroia să rămână cinstit trebuia să renunţe la tot. El îşi pierdea gustul pentru orice plăcere; iar dacă fuma vreo ţigară de trei parale sau lua o gumă de mestecat, îşi făcea griji dacă nu cumva cineva avea mai mare nevoie de cele trei parale. Se simţea vinovat de fiecare îmbucătură, întrebându-se cu ale cui ore suplimentare nocturne a fost plătită, ştiind că hrana lui nu era a lui de drept, dorindu-şi în mod jalnic să fie mai degrabă păcălit decât păcălitor, să fie un papă lapte mai degrabă decât vampir. Un asemenea om nu s-ar căsători, nu şi ar ajuta rudele din alt oraş, pentru a nu împovăra "familia". De altfel, dacă i-a mai rămas vreo urmă de simţ de răspundere, n-ar putea să se căsătorească sau să aducă copii pe lume, deoarece nu ar putea să planifice nimic, nu ar putea să promită nimic şi nu ar putea conta pe nimic. Însă pentru leneşi şi iresponsabili este o ocazie extraordinară. Ei sunt cei care făceau copii, care băgau fetele în belea, care îşi aduceau din toată ţara orice rudă de nimic, orice soră gravidă dar nemăritată, numai ca să primească încă o "alocaţie de incapacitate", ei sunt cei care se îmbolnăveau de boli de care nici doctorii nu auziseră, ei îşi distrugeau îmbrăcămintea, mobila, locuinţele — ce dracu', doar "familia" plătea pentru toate! Ei sunt cei care au găsit o mulţime de căi de a se da nevoiaşi, căi pe care nici unul din noi nu le a visat vreodată; ei şi au dezvoltat o îndemânare cu totul deosebită, dealtfel singura de care au dat ei dovadă vreodată.

Dumnezeu cu mila, coniţă! înţelegeţi ce s-a întâmplat? Ni s-a dat o lege după care să trăim, căreia i-au zis lege morală, o lege care îi pedepsea pe cei care o respectau — pentru că o respectau. Cu cât te străduiai mai mult să te arăţi la înălţimea ei, cu atât sufereai mai mult; cu cât mai mult o batjocoreai, cu atât mai mare îţi era răsplata. Cinstea ta era ca o unealtă lăsată pe mâna necinstei vecinului. Cei cinstiţi plăteau, cei necinstiţi culegeau. Cel cinstit pierdea, cel necinstit câştiga. Cum poate cineva să rămână bun cu o asemenea regulă a bunătăţii? Când am început, eram nişte oameni cumsecade. Puţini dintre noi erau pungaşi. Stiam meserie şi eram mândri de ce ştiam, lucram la cea mai bună fabrică din ţară, în care bătrânul Starnes angaja, dintre toţi muncitorii din ţară, numai vârfurile. Într-un an, sub noul plan, n-a rămas printre noi nici un om cinstit. Acesta era Răul, un rău de groază şi infern, cu care te speriau pe vremuri preoţii, dar pe care n-ai crezut să-l vezi cu adevărat vreodată. Nu zic că planul doar a încurajat pe cei câţiva pungaşi, nu, el a transformat pe oamenii cumsecade în pungaşi, şi nu au avut încotro — şi se mai chema "ideal moral"!

Dar, de dragul cui se presupunea că trebuie să vrem să muncim? De dragul aproapelui nostru? Care aproape? De dragul trântorilor, puturoşilor şi haimanalelor pe care îi vedeam în jurul nostru? Ce importanţă avea dacă trişau sau erau complet incompetenţi, dacă erau răuvoitori sau nepricepuţi — pentru noi era totuna. Câtă vreme oare am fi acceptat s-o ducem tot aşa, legaţi pe viaţă de amploarea incapacităţii lor, reale sau prefăcute? N-aveam cum să ştim cât de pricepuţi erau de fapt, nici n-aveam cum să le verificăm nevoile — tot ce ştiam era că noi eram animale de povară, zbătându-ne orbeşte într un loc care era pe jumătate spital, pe jumătate ocol de vite, un loc animat doar de neputinţă, dezastru şi boală — animale puse acolo pentru satisfacerea oricăror nevoi pe care cineva putea pretinde că le ar avea oricine altcineva.

Dragoste pentru aproapele nostru? Atunci am învăţat pentru prima oară în viaţa noastră să ne urâm aproapele. Am început să-l urâm pentru orice îmbucătură, pentru orice mică plăcere de care se bucura, pentru noua cămaşă a unuia, pentru pălăria nouă a nevestei altuia, pentru excursia pe care au făcut o cu toată familia, pentru noua zugrăveală a casei — toate au fost rupte de la gura noastră, toate au fost plătite cu privaţiunile, sacrificiile şi foamea noastră. Am început să ne spionăm unii pe alţii, fiecare sperând să-l prindă pe celălalt cu minciuna asupra nevoilor sale, astfel încât să i se taie "alocaţia" la următoarea şedinţă. Au început să apară informatori care raportau, de exemplu, că unul a cumpărat de sărbători un curcan pe sub mână, plătindu-l probabil din bani câştigaţi la cărţi. Am început să ne băgăm unii în viaţa altora. Am declanşat certuri în alte familii pentru ca acestea să ajungă să şi gonească rudele. Ori de câte ori vedeam că cineva mergea deja de mai mult timp cu aceeaşi fată, îi otrăveam viaţa. Am rupt multe logodne. Nu voiam noi familii, nu voiam să avem de hrănit guri în plus.

Pe vremuri, obişnuiam să sărbătorim naşterea unui copil, obişnuiam să punem mână de la mână ca să-i ajutăm pe părinţi să şi plătească facturile de spital, dacă se întâmpla să aibă greutăţi de moment. Acum, dacă se năştea vreun copil, nu mai vorbeam săptămâni în şir cu părinţii. Copiii au devenit pentru noi ceea ce erau pentru fermieri lăcustele. Pe vremuri obişnuiam să ajutăm pe cei cărora li se întâmpla să aibă o boală gravă în familie. Acum… Să vă povestesc numai un caz. Era mama unui coleg cu care am lucrat cincisprezece ani. Era o doamnă în vârstă, foarte drăguţă, prietenoasă şi înţeleaptă, ne ştia pe toţi după numele mic şi ne plăcea tuturor — pe vremuri. Într o zi a alunecat pe scări, a căzut şi şi-a rupt şoldul. Stiam ce însemna asta la vârsta ei. Doctorul a spus că ar trebui să fie trimisă la spital în oraş, pentru un tratament scump şi îndelungat. Bătrâna doamnă a murit cu o zi înaintea plecării în oraş. Cauza morţii nu a fost niciodată stabilită. Nu, nu ştiu dacă a fost omorâtă. Nimeni n-a zis asta. Nimeni nu vroia să vorbească despre asta. Tot ce ştiu este că şi eu — şi asta nu pot uita — şi eu m-am surprins asupra gândului că îi doream moartea. Aceasta — Dumnezeu să ne ierte — era fraternitatea, siguranţa, abundenţa pe care trebuia să ne o aducă planul!

Ar avea cineva vreodată vreun motiv să predice un asemenea gen de oroare? A existat vreodată cineva care să fi câştigat ceva de pe urma ei? Răspunsul este: da! Erau moştenitorii lui Starnes. Sper că nu aveţi de gând să-mi amintiţi faptul că aceştia şi au sacrificat propria lor avere, dându-ne nouă fabrica lor. Ne-am lăsat prostiţi şi cu asta. Da, ei au renunţat într adevăr la fabrica lor. Dar ce numeşti profit depinde, stimată doamnă, de ce urmăreşti. Iar ceea ce urmăreau fraţii Starnes nu poate fi cumpărat cu toţi banii din lume. Pentru asta banii sunt prea curaţi şi prea nevinovaţi.

Eric Starnes, mezinul, era un om fără caracter, care nu era în stare nici măcar să urmărească ceva anume. A obţinut să fie votat ca director al departamentului nostru de relaţii publice, dar nu făcea nimic, având pe deasupra şi o echipă care îl ajuta în a nu face nimic, astfel că nici nu trebuia să vină la birou. Salariul pe care îl primea — de fapt n-ar trebui să-i spun "salariu", nimeni nu avea un salariu — alocaţia care i a fost votată era destul de modestă, cam de zece ori cât primeam eu, dar nu era o avere. Lui Eric nu-i păsa de bani — nici n ar fi ştiut ce să facă cu ei. Îşi petrecea vremea printre noi, arătând cât era de prietenos şi de democratic. S-ar zice că dorea să fie iubit. Si încerca să se facă iubit, amintindu ne mereu că ne a dat nouă fabrica lui. Nu puteam să-l suferim.

Gerald Starnes era directorul producţiei. Niciodată n-am aflat cât era partea lui. Pentru asta ar fi fost nevoie de o întreagă echipă de contabili şi încă o echipă de ingineri, pentru a stabili felul în care aceasta ajungea, direct sau indirect, în mâinile lui. În principiu, nimic nu era pentru el personal, toate erau cheltuieli de serviciu. Gerald avea trei maşini, patru secretare, cinci telefoane, şi obişnuia să organizeze petreceri cu şampanie şi icre negre cum nu-şi putea permite nici un miliardar plătitor de impozite. Cheltuia într-un an mai mult decât profitul pe doi ani pe care îl putea face tatăl său. Am văzut un teanc de cincizeci de kilograme de ziare şi reviste pline cu articole despre fabrica noastră şi despre nobilul plan, cu poze mari ale lui Gerald Starnes, în care era calificat drept un mare pionier pe tărâm social. Lui Gerald îi plăcea să vină seara prin ateliere în haine de gală, plimbându şi diamantele de pe degete, mari cât o monedă, şi scuturând peste tot scrumul de la ţigara sa de foi. Este deja destul de urât când un lăudăros de duzină se fuduleşte cu banii pe care îi are, deşi nu se jenează să arate că banii sunt ai lui, iar tu eşti liber să caşti gura la el, dacă doreşti, dar de obicei nu doreşti. Dar când o face un nemernic ca Gerald Starnes, făcând în acelaşi timp mare caz că nu-l interesează bunurile materiale, că face totul numai de dragul "familiei", că tot luxul nu este pentru el personal, ci pentru binele nostru, pentru binele comun, pentru că este necesar să se întreţină în ochii publicului imaginea companiei şi a nobilului plan — atunci înveţi să urăşti pe cineva cum nu ai urât niciodată o fiinţă umană.

Cu sora sa, Ivy, era şi mai rău. Pe ea într adevăr n-o interesa să fie bogată. Alocaţia pe care o primea nu era mai mare ca a noastră; ea umbla în pantofi fără toc, vechi şi stâlciţi, bluză ponosită, doar ca să ne arate cât de dezinteresată era. Ea era directorul nostru pentru distribuţie. Ea era persoana responsabilă de nevoile noastre. Ea era cea care ne ţinea de beregată. Desigur, în principiu distrubuţia se făcea prin vot, prin vocea poporului. Dar când poporul este şase mii de zbierete, care încearcă să hotărască fără o măsură, fără o raţiune, când jocul nu are reguli şi fiecare poate cere orice, dar nu are dreptul la nimic, când fiecare are drepturi asupra vieţii celorlalţi, dar nu asupra propriei lui vieţi, atunci se dovedeşte că vocea poporului este vocea lui Ivy Starnes. La sfârşitul celui de-al doilea an am lăsat baltă simulacrul de "consiliu de familie" — în numele "productivităţii şi al eficienţei", căci o singură şedinţă dura zece zile — toate cererile cu expunerea nevoilor urmând să fie înaintate biroului domnişoarei Starnes. Nu, nu înaintate. Fiecare petiţionar trebuia să i le recite personal. Ea întocmea apoi o listă de distribuţie, pe care ne-o citea şi o supunea la vot spre aprobare, la o şedinţă ce dura trei sferturi de oră. Toţi votam pentru. Aveam zece minute pentru discuţii şi observaţii. Nimeni nu avea nimic de obiectat. La vremea aceea ne lămurisem deja. Nimeni nu poate împărţi beneficiile unei fabrici între mii de oameni fără a avea un mijloc, o măsură pentru a judeca valoarea omului. Pentru ea, măsura era linguşirea. Dezinteresată? Pe vremea tatălui ei, toţi banii lui nu i-ar fi dat acestuia dreptul să-şi permită să vorbească cu cel mai nenorocit măturător din fabrică aşa cum vorbea ea cu cei mai calificaţi muncitori şi cu soţiile lor. Avea ochi spălăciţi, ca de peşte, reci şi morţi. Si dacă veţi vrea vreodată să vedeţi răutatea în stare pură, să fi văzut licărirea din ochii ei când s-a uitat la un muncitor care o contrazisese odată şi care s-a văzut apoi pe lista celor care nu au dreptul la nimic peste alocaţia de bază. Iar dacă ai văzut o, ai înţeles motivul real pentru care cineva este în stare să predice sloganul "de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi".

Acesta era tot secretul. La început mă tot întrebam cum de oamenii educaţi, culţi, celebri din lumea asta pot să facă o greşeală de asemenea dimensiuni, predicând ca pe un ideal o asemenea monstruozitate — când cinci minute de gândire le-ar fi fost suficiente pentru a vedea ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar încerca să pună în practică ceea ce predicau. Stiu acum că n-au făcut-o deloc din greşeală. Greşeli de asemenea proporţii nu sunt niciodată nevinovate. Dacă oamenii cad pradă unei idei nebune, pe care nu au cum s-o facă să funcţioneze şi nici nu pot să indice vreun motiv raţional al opţiunii lor — este pentru că au un motiv pe care nu vor să-l mărturisească. Si nici noi nu eram chiar atât de nevinovaţi, atunci când am votat planul acela la prima noastră şedinţă. N-am făcut o doar pentru că credeam în poliloghia pe care ne-o scuipau fraţii Barnes. Aveam un alt motiv, iar vorbăria ne-a ajutat să-l ascundem şi de vecini, şi de noi înşine. Vorbăria ne a dat posibilitatea de a prezenta drept virtute ceva pe care altfel ne-ar fi fost ruşine să mărturisim. Nu există nici unul din cei care au votat pentru planul acela, care să nu se fi gândit că, printr-un aranjament de acest fel ar putea profita de pe urma celor mai capabili ca el. Nu exista un om atât de bogat şi atât de deştept, încât să nu existe oameni şi mai bogaţi, şi mai deştepţi, iar planul i-ar da ocazia să profite de o parte din bogăţia şi inteligenţa lor. Dar tot gândindu se la avantajele nemeritate pe care le-ar putea căpăta de la cei de deasupra sa, a uitat de cei de sub el, care vor primi şi ei avantaje nemeritate. A uitat de toţi cei inferiori lui, care se vor repezi să l stoarcă pe el, tot astfel cum spera el să poată să-i stoarcă pe cei superiori. Muncitorul căruia i-a plăcut ideea că nevoia sa îl îndreptăţea să aibă o limuzină ca a şefului său, a uitat că toţi leneşii şi toţi cerşetorii din lume vor veni să strige că nevoile lor le-ar da dreptul la un frigider ca al său. Acesta era adevăratul nostru motiv când am votat, acesta era adevărul, dar nu ne convenea să ne gândim la asta, astfel că, cu cât ne convenea mai puţin, cu atât mai tare ne băteam cu pumnii în piept despre iubirea nostră pentru binele public.

Ei bine, am căpătat ce-am vrut. Când am văzut că avem ceea ce ne am dorit, era deja prea târziu. Eram prinşi ca într o capcană, fără a putea pleca. Cei mai buni dintre noi au părăsit fabrica în prima săptămână a planului. I-am pierdut pe cei mai buni ingineri, maiştri şi muncitori calificaţi. Un om ce se respectă nu se face pentru nimeni vacă de muls. Câţiva oameni capabili au încercat s-o mai lungească, dar n-au rezistat prea mult. Continuam să pierdem oamenii, ei continuau să fugă din fabrică ca de ciumă, până când n-au rămas decât oameni cu nevoi, şi nici un om cu posibilităţi.

Iar cei câţiva dintre noi care mai eram buni, dar am rămas, eram doar cei care rămăseserăm deja prea multă vreme. Pe vremuri, nimeni nu părăsea Twentieth Century, iar nouă nu ne venea să credem că s-a terminat cu fabrica noastră. După un timp nici n-am mai putut pleca, pentru că nimeni n-ar mai fi vrut să ne angajeze, şi aveau dreptate. Nimeni nu a vrut să mai aibă nimic de-a face cu noi, nici o persoană sau firmă respectabilă. Toate prăvăliile la care târguiam au început să plece în grabă din Starnesville, până când nu au rămas decât cârciumile, casele de joc şi escrocii care ne vindeau rebuturi la preţuri de pungaşi. Alocaţiile pe care le primeam erau în scădere, iar costul vieţii creştea. Lista cu necesităţile fabricii creştea, lista clienţilor noştri se micşora. Aveam din ce în ce mai puţin venit pe care să-l putem împărţi între din ce în ce mai mulţi oameni. Înainte vreme se zicea că marca fabricii Twentieth Century Motors era tot atât de solidă ca marcajul de titlu pe un lingou de aur. Nu ştiu ce gândeau urmaşii lui Starnes, dacă în general erau în stare să gândească, dar presupun că, asemenea tuturor reformatorilor sociali şi asemenea sălbaticilor, credeau că această marcă era un fel de sigiliu magic, care funcţionează printr-un fel de vrajă şi care îi va face bogaţi, cum l-au făcut bogat pe tatăl lor. Ei bine, când clienţii noştri au început să vadă că nu livram nici o comandă la timp şi că nu produceam nici un motor care să nu aibă vreun defect, marca magică a început să funcţioneze în sens invers: nimeni nu mai vroia un motor marcat Twentieth Century Motors, nici măcar pe degeaba. Si am ajuns în situaţia în care singurii noştri clienţi erau oameni care nu-şi plăteau şi nici nu intenţionau să şi plătească vreodată facturile. Însă Gerald Starnes, convins de propria sa publicitate, umbla îmbufnat şi cu un aer de superioritate morală, cerând ca industriaşii să ne facă comenzi nu pentru că motoarele noastre erau bune, ci pentru că noi aveam o atât de mare nevoie de comenzile lor.

În momentul acela chiar şi prostul satului a înţeles ceea ce generaţii de profesori se făceau că nu observă. Ce să facă o centrală electrică cu nevoile noastre, dacă generatoarele ei s-au oprit din cauza motoarelor noastre defecte? Ce să facă cu nevoile noastre un om surprins de pana de curent pe masa de operaţie? Dar pasagerii unui avion, ale cărui motoare s-au oprit în plin zbor? Iar dacă produsele noastre ar fi fost cumpărate nu pentru calităţile lor, ci de dragul nevoilor noastre, ar fi fost aceasta drept şi moral din partea proprietarului acelei centrale electrice, a chirurgului din acel spital, a constructorului acelui avion?

Si totuşi, aceasta era legea morală pe care profesori, conducători şi gânditori au dorit s-o statornicească pe tot pământul. Dacă acesta este rezultatul aplicării ei într-un mic orăşel, unde ne cunoşteam toţi între noi, vă puteţi imagina rezultatul la nivel mondial? Vă puteţi imagina cum ar fi dacă ar fi trebuit să trăiţi şi să munciţi, legaţi fiind de toate dezastrele şi prefăcătoria din lume? Să munceşti — şi când undeva cineva eşuează, tu să trebuiască să-l despăgubeşti. Să munceşti — fără vreo şansă să te ridici, cu hrana, cu îmbrăcămintea, cu căminul, cu plăcerile voastre depinzând de orice escrocherie, orice foamete, orice molimă de oriunde de pe pământ. Să munceşti — fără vreo şansă la o raţie suplimentară, până când vor fi fost hrăniţi toţi cambodgienii, iar toţi patagonezii vor fi fost trecuţi prin liceu. Să munceşti — pe un cec în alb deţinut de orice fiinţă, de oameni pe care nu-i vei vedea niciodată, ale căror nevoi nu le vei şti niciodată, ale căror aptitudini sau a căror lene, neglijenţă şi necinste nu ai cum să le stabileşti şi nu ai vreun drept să le pui în discuţie — doar să munceşti, să munceşti şi iar să munceşti — şi să laşi pe mâna tuturor Ivy şi Gerald din toată lumea să decidă al cui stomac va consuma efortul, visurile şi zilele vieţii tale. Si aceasta este legea morală pe care să ne o însuşim? Să fie aceasta un ideal moral?

Ei bine, l-am încercat, şi am învăţat. Agonia noastră a durat patru ani, de la prima noastră şedinţă până la ultima, şi s-a terminat în singurul mod posibil — prin faliment. La ultima noastră şedinţă, Ivy Starnes a fost cea care a încercat s-o întoarcă. Ea a ţinut o cuvântare scurtă, tăioasă şi plină de răutate, în care a spus că planul a eşuat pentru că restul ţării nu l-a acceptat, că o singură comunitate nu poate reuşi în mijlocul unei lumi egoiste şi lacome, şi că planul era un ideal nobil, dar că natura umană nu era la înălţimea lui. În timp ce noi stăteam tăcuţi, un tânăr, cel care a fost pedepsit pentru a ne fi dat o idee folositoare în primul nostru an, s-a sculat şi s-a îndreptat spre podium, direct la Ivy Starnes. N-a spus nimic. A scuipat o în faţă. Acesta a fost sfârşitul nobilului plan şi al fabricii Twentieth Century.

* Fragment din romanul Atlas Shrugged, New York, Signet, 1959 (ediţie originală: New York, Random House, 1957). Fragment retipărit în culegerea de eseuri: Ayn Rand, For The New Intellectual, New York, Random House/Signet, 1961/1963.

Revista Krisis numărul 3 - 1996

4 comentarii:

  1. Foarte impresionant articolul. Citind inteleg mai bine de unde aversiunea romana pentru munca si mai ales pentru munca in colectiv.

    RăspundețiȘtergere
  2. tare povestea si reala :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Câteva eseuri de Ayn Rand au apărut şi pe situl http://acum.tv/articol/author/ayn-rand/

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere