NOTE DESPRE ELIMINAREA COSMOLOGIEI

AYN RAND

Traducerea şi selecţia textelor de Alexandru Leibovici

Prin această eliminare, conflictul dintre "raţionalism" şi "empiricism" va fi anihilat, sau, mai precis, va fi eliminată eroarea care a permis absurditatea apariţiei unui asemenea conflict. Ceea ce nu a fost, se pare, niciodată pus sub semnul întrebării, şi ceea ce eu am considerat (în mod incorect) drept o evidentă inconsistenţă, este abordarea filosofiei specifică lui Thales, şi anume ideea că filosofia are ca obiect descoperirea naturii universului în termeni cosmologici. Dacă Thales credea că totul este apă, iar ceilalţi presocratici se certau dacă totul este, poate, pământ, sau foc etc., atunci empiriştii aveau dreptate când afirmau că ei s-ar lua mai degrabă după dovezile aduse de observaţie, şi nu după deducţii "raţionale" – dar atunci, desigur, întreaga problematică şi toate componentele acesteia sunt complet amalgamate. Esenţa erorii este, aici, în cuvântul "natură". Eu am luat încercarea lui Thales doar drept o primă tentativă, o tatonare în direcţia unei concepţii unificate asupra cunoaşterii şi asupra realităţii, adică, de fapt, drept o tentativă epistemologică, iar nu ontologică, de a stabili faptul ca lucrurile au o anumită natură.

Acum, însă, consider că încercarea lui Thales s-a vrut (şi astfel a fost ea interpretată de filosofii de mai târziu) o tentativă ontologică de a stabili care este literalmente natura realităţii şi de a dovedi prin mijloace filosofice că totul este literalmente şi fizicalmente format din apă, sau că apa este un fel de substrat universal. Dacă este aşa, atunci filosofia este o ştiinţă mai mult decât inutilă, deoarece ea uzurpă domeniul fizicii şi îşi propune să rezolve problemele fizicii prin mijloace ne-ştiinţifice, sau "supra-ştiinţifice", adică prin mijloace mistice. Pornind de la acest mod de a privi obiectul filosofiei, este normal că filosofia a fost un apendice al fizicii de la Renaştere încoace, şi că fiecare nouă descoperire în fizică a constituit pentru filosofie o totală catastrofă, cum a fost, de exemplu, descoperirea naturii culorilor, care a constituit pentru filosofi un şoc traumatic, de pe urma căruia aceştia nu şi au revenit nici până astăzi. De fapt, acest gen de abordare înseamnă a raţiona în mod formalist, pornind de la o stare încremenită a cunoaşterii. Astfel, cum pe timpul lui Thales capacitatea ştiinţei fizice se reducea la a fi în stare să facă distincţia între apă, aer şi foc, acesta a luat această cunoaştere drept finală şi definitivă, şi a afirmat pe această bază că apa este elementul ontologic (sau cosmologic) primar. Admiţând o asemenea premisă, fiecare progres în fizică trebuie să însemne o nouă ontologie. Absurditatea ulterioară a constat nu în aceea că empiriştii au respins metoda lui Thales, ci că l-au considerat pe acesta (precum şi pe Platon) drept "raţionalist", adică drept cineva care ajunge la cunoaştere prin deducţie dintr-un fel de "idei înnăscute" şi că de aceea empiriştii s-au declarat "anti-raţionalişti", neînţelegând că şcoala lui Thales/Platon nu era decât un caz de "empiricism încremenit", adică de oameni care deduceau natura lumii luând cunoaşterea parţială drept definitivă.

Aristotel a instaurat o ontologie corectă prin aceea că a stabilit legea identităţii – ceea ce era tot ce este necesar (plus identificarea faptului că numai lucrurile concrete există). Dar Aristotel şi a distrus ontologia prin cosmologia sa – prin toată povestea cu "sferele rotitoare", "motorul imobil", teleologia etc.

Adevăratul fond al chestiunii este că filosofia este cu precădere epistemologie – adică ştiinţa mijloacelor, regulilor şi metodelor cunoaşterii umane. Epistemologia este baza tuturor celorlalte ştiinţe şi este o bază necesară pentru om, pentru că omul este o fiinţă dotată cu conştiinţă voliţională, adică o fiinţă care trebuie să descopere nu numai conţinutul cunoaşterii sale, ci şi mijloacele prin care să dobândească cunoaşterea. Este de remarcat că toţi filosofii (cu excepţia lui Aristotel) şi-au proiectat epistemologiile în ontologiile lor (sau că ontologia lor nu era decât o confesiune epistemologică sau psihologică). Toate extraordinarele iraţionalităţi ale ontologiei filosofice au fost consecinţe ale erorilor, sofismelor sau denaturărilor epistemologice. Ontologia se reduce la "existenţa există" (sau identitate plus cauzalitate). Tot restul este epistemologie.

Parafrazându mă pe mine însămi: filosofia ne spune doar că lucrurile au, fiecare, o natură, dar care sunt acele naturi este sarcina ştiinţelor particulare. Sarcina restului filosofiei este să ne furnizeze regulile cu ajutorul cărora se pot descoperi acele naturi particulare.


* Redăm un fragment din notele filosofice pe care Ayn Rand le-a realizat între anii 1949 şi 1958. Aceste note nu erau destinate publicării: formulările sunt deseori provizorii şi aproximative şi nu constituie neaparat un punct de vedere definitiv. ©The Objectivist Forum, august, 1984, TOF Publications, New York.

Revista Krisis numărul 5 - 1997

Un comentariu: